Ei da dragii mei, cine nu-si aminteste de aceasta frumoasa poezie a scriitorului nostru popular Cosbuc?
Am decis sa reiau (voiam sa spun penita in mana, dar acest "obiect" a devenit destul de obsolet in societatea de azi) tastatura si sa va mai "obosesc" cu unul din mesajele mele.....
Acum cateva zile discutam cu o prietena si ii faceam cunoscut dorul meu de a vedea zapada in jur (asa cum era in tara in acest anotimp). Pentru cei care nu sunt inca la curent, la Paris ninge FOARTE rar (numerosi sunt anii in care nu a nins de loc).
Ieri cand m-am trezit (am dormit in salon) si am deschis ochii, nu mare mi-a fost mirarea sa vad prin geamurile usilor care dau pe terasa ca afara totul era acoperit de zapada! Si inca mai ningea!!! Si am ramas asa, sub cuvertura, la caldura, admirand jocul fulgilor care cadeau (nu in foarte mare numar).... amintindu-mi de anii copilariei... si de sarbatorile de iarna... Toate simturile s-au pus in miscare pentru a-mi reda cat mai multe din trairile copilariei (gusturi, parfumuri, etc) in perioada Craciunului. Caci asa cum stim cu totii, portocale nu vedeam decat cu aceasta ocazie, banane nu mai spun (foarte rar), mirosul bradului in casa, a colacilor si a prajiturilor "de casa" la bucatarie, bomboanele de ciocolata invelite in staniol pe care le agatam in brad si din care mancam (refacand cu grija ambalajul pentur a da impresia ca nu e gol) toata perioada.... clipitul instalatiilor (cu becuri "de lanterna"), duduitul focului in soba, scartaitul zapezii sub pasii grabiti (mai ales seara), miliardele de stelute minuscule care ne inconjurau atunci cand ieseam in noptile geroase (cu cer senin) afara, tobele care rasunau pe strazi pana seara tarziu, plugusoarele copiilor, gustul merelor reci pe care le aduceam de la beci in casa, pana si jocul de umbre facute de flacarile de la soba pe pereti.... toate acestea mi-au revenit in minte pentru a completa acest tablou maret care mi-a inseninat dimineata......
Poate cei mai tineri dintre lectori nu vor aprecia la fel de mult ceea ce am trait eu in aceste clipe, dar celor de o varsta cu mine, si cu atat mai mult celor mai mari stiu ca le-am trezit o nostalgie a acelor vremuri, vremuri in care fiecare anotimp avea parfumul lui, in care asteptam un anume anotimp pentur a mnaca un anume fruct sau o anume leguma... si nu ca acum cand putem sa mancam de toate oricand (dar si cu ce sacrificiu?). Si ma refer la gust in primul rand .... Imi aduc aminte de bunica mea care punea merele pentru a le pastra pe timpul iernii pe ziare pe dulapurile din "camera mare" unde era intotdeauna frig iarna... si imi aduc aminte cu placere miasma care era atunci cand deschideam usa.... Acum poti sa pui o tona de mere sau orice alt fruct.... ori nu miros a nimic, ori nu au gust.... dar le putem manca la orice ora....
Si gutuile!!! Mhmmmm... ce parfum......
Cum asteptam cu infrigurare luna mai pentru a gusta ciresele si merele de Sfantul Ilie.... si nucile in luna septembrie......
Toate astea s-au pierdut.... si nici clima nu mai este ce era..... totul se schimba...... noi ne schimbam ... si char daca in sufletul nostru credem ca ramanem aceeasi, ne dam seama ca locurile copilariei noastre nu mai au acelasi efect asupra noastra... le vedem cu alti ochi, cu ochi de maturi....
Nu vreau sa mai continui acest subiect, pentru ca va deveni mult prea nostalgic, iar nostalgia rimeaza deseori cu lacrimi si constientizarea efemeritatii noastre pe acest pamant, asa ca o sa ma opresc aici, asteptand reactiile voastre...
Va pup pe toti, si va urez tuturor Sarbatori Fericite, pentur cazul in care nu ne mai vedem pana atunci!!!!
Un an nou fericit tuturor!
Mr.G
vendredi 18 décembre 2009
mardi 20 octobre 2009
J'aime bien mieux être malheureux en vous aimant, que de ne vous avoir jamais vu.
Nici nu putea sa sintetizeze mai bine Contele De Guillerades, ceea ce simt eu acum.
Si aceasta fraza este cu atat mai adevarata cu cat sintetizeaza atat trecutul, prezentul si banuiesc ca si viitorul spre care ma indrept.
Ei da, toamna gri incepe incet-incet sa lase loc culorilor ardente, a sunetelor uscate si a razelor de soare blande. Ca si cum mi-as fi scos ochelarii de soare de pe nas si as fi oprit pentru o clipa mp3 playerul pentru a admira natura din jur.
Si atunci realizez ca viata merge inainte. Cu sau fara problemele mele insignifiante la scara umanitatii, natura isi urmeaza cursul ei languros, invitandu-ne sa participam la aceasta piesa de teatru, si sa nu ramanem spectatori la propria noastra viata...
Cu naivitatea de care am dat dovada inca de la nastere, am preferat intotdeauna sa incerc un lucru, cu riscul de a nu-l reusi, decat sa regret ca nu am incercat. Si pana acum, pot sa afirm ca nu regret nimic. Dar trebuie sa recunosc ca suntem ajutati si de natura. Spiritul de conservare ne face sa dosim amintirile urate in cel mai mic ungher al subconstientului nostru, iar apoi cheita de acces ascunsa in alta parte, unde numai specialistii mai pot ajunge... Iar noi, oamenii de rand, ne bucuram de aceasta minunata masina care este creierul uman si care ne lasa sa ne amintim numai lucrurile bune. De aceea, orice sut in fund nu poate reprezenta decat un pas inainte, si de aceea dupa fiecare mare dragoste, apare o alta ca o necesitate.
Omul e prin definitie o fiinta sociabila, si in consecinta isi cauta in permanenta un "complice" pentru a parcurge urmatoarea etapa a drumului sau prin viata... Cred ca acesta e termenul cel mai potrivit pentru persoana iubita - complice. Numai asa o relatie se poate constitui ca durabila. Si cum bine spunea cineva, fericirea in dragoste nu rezida in faptul de a fi orbit ci in acela de a inchide ochii atunci cand e nevoie...
Dar sa nu intram prea mult in psihologie si filozofie (niciodata nu am fost atras de aceste domenii) si sa revenim la subiectul propus....
Ce scena v-ati imagina atunci cand ati citi aces titlu??
Mie mi-a inspirat ideea de iubire interzisa - ce sa fac, fervent lector in adolescenta mea a romanelor lui Dumas, Féval si celorlati din acelasi registru am ramas marcat....
Si mi-am spus ca intr-adevar e o idee geniala..... ce poate fi mai placut si mai nobil decat suferinta din dragoste ? Si mai mult de atat pentru una interzisa.... Deja cand spunem interzis, toata lumea se intereseaza.
Vreti sa va propun un mic experiment? Incercati sa puneti un afis gen "Nu deschideti", sau "Nu cititi", sau "Nu atingeti", o sa vedeti foarta multa lume care se precipita pentru a face contrariul celor indicate. Dar asta ni se trage de la Eva... si asa am ramas marcati pe vesnicie :))
Si revenind la persona-mi, ei bine, sunt exact in mijlocul actiunii. Trecand printr-o perioada mai dificila, iata-ma ajuns in pragul unui moment de decizie; ma si vad cu craniul lui Yorick in mana, intrebandu-l: "To be or not to be????" si el raspunde "Mtzî!" Atunci ce sa faci? Pai tragi la sorti cu o moneda care are acceasi marca pe ambele fete, asa macar nu ai surprize neplacute. A super!! A iesit marca! Atunci ne implicam :))
Si uite-asa din ata-n-ac (cum spun francezii) ajungi sa fii fericit si nefericit in acelasi timp, dar iti spui ca subconstientul o sa stie mai apoi sa-si faca datoria si sa stearga tot ce e nefast pentru fericirea proprie si ca tu vei ramane oricum cu placutele clipe (sau momente, depinde de durata) petrecute...
Si s-ar parea ca subconstientul meu e destul de bine antrenat (am reusit chiar sa nu-l mai urasc pe comandantul de companie din liceul militar, de altfel, cred ca am inceput chiar sa-l respect!! - cred ca incep sa ma dereglez complet!!!!! ) :)) caci ma avant cu elan intr-o relatie fara happy end, intr-o relatie din care gust fiecare secunda cu pofta unui om insetat. Nu stiu cat timp va dura aceasta, asa ca incerc sa profit la maximum! Acest spirit de "libertinaj" sau libertate - gen Woodstock - ma poarta deocamdata spre viitorul incert. Dar ce-mi pasa? "Carpe diem" imi spun si inchid ochii.... si nu pentru ca ar fi momentul ci pentru a savura si mai bine suavele parfumuri ale acestor momente .... Ma simt ca un adolescent.... (oare asta sa fie secretul tineretii fara batranete???) Cu siguranta! Ei bine renumita piatra filozofala este dragostea; dar nu atat dragostea cat "indragostirea". Ei da, sunt termeni diferiti, cu durate si perioade diferite in viata de cuplu.
Dar nu mai dezvolt inca o data ideea aici...
Si cum nu-mi mai ramane mult timp de scris, va las si pe voi sa incercati la randul vostru "amoruri" interzise, amoruri care va pot ucide, sau care va pot face sa traiti mai fericiti in cuplu.
Asa ca ... inchideti ochii atunci cand trebuie, inchideti gura la fel.... si bucurati-va unii de altii, caci problemele vin si pleaca, dar timpul pierdut nu-l mai regasiti nicicand.....
Acum imi dau seama ca am incercat sa fac un post mai vesel, dar nu prea am reusit (sa fie oare nefericirea din dragoste??? :)), va las sa va ganditi).
Va las prieteni si va sarut cu drag pe toti!
Mister G.
Si aceasta fraza este cu atat mai adevarata cu cat sintetizeaza atat trecutul, prezentul si banuiesc ca si viitorul spre care ma indrept.
Ei da, toamna gri incepe incet-incet sa lase loc culorilor ardente, a sunetelor uscate si a razelor de soare blande. Ca si cum mi-as fi scos ochelarii de soare de pe nas si as fi oprit pentru o clipa mp3 playerul pentru a admira natura din jur.
Si atunci realizez ca viata merge inainte. Cu sau fara problemele mele insignifiante la scara umanitatii, natura isi urmeaza cursul ei languros, invitandu-ne sa participam la aceasta piesa de teatru, si sa nu ramanem spectatori la propria noastra viata...
Cu naivitatea de care am dat dovada inca de la nastere, am preferat intotdeauna sa incerc un lucru, cu riscul de a nu-l reusi, decat sa regret ca nu am incercat. Si pana acum, pot sa afirm ca nu regret nimic. Dar trebuie sa recunosc ca suntem ajutati si de natura. Spiritul de conservare ne face sa dosim amintirile urate in cel mai mic ungher al subconstientului nostru, iar apoi cheita de acces ascunsa in alta parte, unde numai specialistii mai pot ajunge... Iar noi, oamenii de rand, ne bucuram de aceasta minunata masina care este creierul uman si care ne lasa sa ne amintim numai lucrurile bune. De aceea, orice sut in fund nu poate reprezenta decat un pas inainte, si de aceea dupa fiecare mare dragoste, apare o alta ca o necesitate.
Omul e prin definitie o fiinta sociabila, si in consecinta isi cauta in permanenta un "complice" pentru a parcurge urmatoarea etapa a drumului sau prin viata... Cred ca acesta e termenul cel mai potrivit pentru persoana iubita - complice. Numai asa o relatie se poate constitui ca durabila. Si cum bine spunea cineva, fericirea in dragoste nu rezida in faptul de a fi orbit ci in acela de a inchide ochii atunci cand e nevoie...
Dar sa nu intram prea mult in psihologie si filozofie (niciodata nu am fost atras de aceste domenii) si sa revenim la subiectul propus....
Ce scena v-ati imagina atunci cand ati citi aces titlu??
Mie mi-a inspirat ideea de iubire interzisa - ce sa fac, fervent lector in adolescenta mea a romanelor lui Dumas, Féval si celorlati din acelasi registru am ramas marcat....
Si mi-am spus ca intr-adevar e o idee geniala..... ce poate fi mai placut si mai nobil decat suferinta din dragoste ? Si mai mult de atat pentru una interzisa.... Deja cand spunem interzis, toata lumea se intereseaza.
Vreti sa va propun un mic experiment? Incercati sa puneti un afis gen "Nu deschideti", sau "Nu cititi", sau "Nu atingeti", o sa vedeti foarta multa lume care se precipita pentru a face contrariul celor indicate. Dar asta ni se trage de la Eva... si asa am ramas marcati pe vesnicie :))
Si revenind la persona-mi, ei bine, sunt exact in mijlocul actiunii. Trecand printr-o perioada mai dificila, iata-ma ajuns in pragul unui moment de decizie; ma si vad cu craniul lui Yorick in mana, intrebandu-l: "To be or not to be????" si el raspunde "Mtzî!" Atunci ce sa faci? Pai tragi la sorti cu o moneda care are acceasi marca pe ambele fete, asa macar nu ai surprize neplacute. A super!! A iesit marca! Atunci ne implicam :))
Si uite-asa din ata-n-ac (cum spun francezii) ajungi sa fii fericit si nefericit in acelasi timp, dar iti spui ca subconstientul o sa stie mai apoi sa-si faca datoria si sa stearga tot ce e nefast pentru fericirea proprie si ca tu vei ramane oricum cu placutele clipe (sau momente, depinde de durata) petrecute...
Si s-ar parea ca subconstientul meu e destul de bine antrenat (am reusit chiar sa nu-l mai urasc pe comandantul de companie din liceul militar, de altfel, cred ca am inceput chiar sa-l respect!! - cred ca incep sa ma dereglez complet!!!!! ) :)) caci ma avant cu elan intr-o relatie fara happy end, intr-o relatie din care gust fiecare secunda cu pofta unui om insetat. Nu stiu cat timp va dura aceasta, asa ca incerc sa profit la maximum! Acest spirit de "libertinaj" sau libertate - gen Woodstock - ma poarta deocamdata spre viitorul incert. Dar ce-mi pasa? "Carpe diem" imi spun si inchid ochii.... si nu pentru ca ar fi momentul ci pentru a savura si mai bine suavele parfumuri ale acestor momente .... Ma simt ca un adolescent.... (oare asta sa fie secretul tineretii fara batranete???) Cu siguranta! Ei bine renumita piatra filozofala este dragostea; dar nu atat dragostea cat "indragostirea". Ei da, sunt termeni diferiti, cu durate si perioade diferite in viata de cuplu.
Dar nu mai dezvolt inca o data ideea aici...
Si cum nu-mi mai ramane mult timp de scris, va las si pe voi sa incercati la randul vostru "amoruri" interzise, amoruri care va pot ucide, sau care va pot face sa traiti mai fericiti in cuplu.
Asa ca ... inchideti ochii atunci cand trebuie, inchideti gura la fel.... si bucurati-va unii de altii, caci problemele vin si pleaca, dar timpul pierdut nu-l mai regasiti nicicand.....
Acum imi dau seama ca am incercat sa fac un post mai vesel, dar nu prea am reusit (sa fie oare nefericirea din dragoste??? :)), va las sa va ganditi).
Va las prieteni si va sarut cu drag pe toti!
Mister G.
dimanche 27 septembre 2009
Cri cri cri ... toamna gri.... / nu credeam c-o sa mai vii...
Cred ca v-ati dat seama ca moralul nu a revenit inca. Si nu mai stiu pe unde sa-l caut ca sa-l gasesc.
Ei da... am ajuns la prima toamna a vietii mele, si nu e toamna ca in compunerile din clasele primare (unde vedeam intotdeauna frumosul) ci e o toamna ca in baladele lui Topirceanu, sau ca in versurile lui Bacovia.
Cred ca toata lumea (mai in varsta) a trecut prin acest anotimp, si sper ca toata lumea a reusit sa mai vada si primavara. Oricum, deocamdata pentru mine primavara nu e pregatita sa apara de curand.
Ma aflu intr-o mare dilema, si nu stiu exact cum sa actionez. Asa ca ma destainui voua, poate o sa reusesc sa aleg calea cea buna pentru a limita cat mai mult "pierderile colaterale". Am fost tratat (printre altele) de "egoist" si am ramas surprins! Traiesc cu mine de 34 de ani si in ultimii 27 nu-mi amintesc sa fi avut o asa trasatura de caracter. E adevar, tin la lucrurile "mele", dar daca e sa ajut pe cineva depun toate eforturile pentru a o face, fara a avea nevoie de ceva in schimb (multumirea de sine imi ajunge). O fi egoism? Poate.... niciodata nu am fost foarte bun in psihologie. Dar vreau sa mai fac inca un gest "egoist" asa, ca pentru sfarsit.
Am spus ca ma aflu intr-o dilema, si as vrea sa ajut dar nu stiu cum (un brainstorming e intotdeauna mai util decat introspectia si reflexia in solo).
Sa spunem ca un barbat a iubit intr-o zi o femeie. S-au casatorit si au trait fericiti cativa ani. Mai apoi relatia dintre ei a inceput sa "scartaie", culminand cu adulterul. Si in plus, mi s-a spus ca nu numai ca adulterul era consumat, dar ca doamna nici nu se mai ascundea.... crezand ca noul "ales" e de data aceasta cel bun (mi se pare sau am tratat deja un subiect pe tema caprovecinismului?).
Cu timpul insa, chiar daca sperantele sunt mari, deziluziile sunt pe masura. Asa ca acest prieten, sa-l numim W. este la un pas de divort, ceea ce nu l-ar deranja prea tare (oricum situatia in care se gaseste acum nu e de invidiat). Ceea ce il preocupa insa este faptul sa viitoarea lui "ex" (sa o numim D - Desdemona) se gaseste la randul ei intr-o mare dilema (sau cel putin asa crede el).
Cred ca ar fi bine sa scriu o piesa de teatru, cine stie, poate prietenul meu va juca propriul lui rol si va avea succes (cred ca va fi destul de convingator, in orice caz, pe mine m-a convins).
Deci, reluand firul povestii.... dilema lui D este ca stie cu siguranta ce are de pierdut (bun sau rau), dar are serioase dubii in ceea ce priveste viitorul. Si nu numai ca are serioase dubii, dar isi da seama, treptat-treptat ca se poate gasi intr-o situatie (din mai multe puncte de vedere) inferioara celei pe care o avea inainte.
W i-ar fi acceptat totul, cu conditia ca el sa nu afle, dar a aflat, si asta a complicat situatia lor.
Acum, (dupa cum crede W), D in sinea ei ar vrea ca totul sa poata fi sters, dar in acelasi timp mai are o lucire de speranta ca noua relatie sa poata functiona. Dar situatia o depaseste intr-atat incat incepe incet incet sa se inchida si sa sufere in tacere, ca si cum ar vrea sa-si pedepseasca soarta pe care si-a provocat-o. Mai ales ca vede suferinta pe care a creat-o lui W. Si se creeaza un cerc vicios. Nu stiu daca ati observat, ca in general cei care sufera de ceva sunt mai capriciosi si mai rautaciosi decat atunci cand erau in forma buna (sanatosi). Si cred ca acelasi lucru se intampla cu ei (sau mai bine zis cu ea). Fiind dezamagita si suferind pentru situatia creeata, nu mai reuseste sa se controleze si inrautateste si mai mult situatia.
W. ar putea sa puna punct rapid situatiei prin divort, dar se gandeste totusi la D., la ce va fi "dupa", stiind ca daca va face acest pas, pentru el nu va mai exista o cale de intoarcere (nici macar copiii nu mai sunt o bariera). Asa ca si el la randul lui, asteapta ca D sa actioneze, sa ia o decizie sau macar sa puna mana pe burete si sa se apropie de tabla. Ca apoi, el ii va ghida mana.
M-a intrebat si el pe mine cum sa actioneze. Primul meu instinct a fost sa-l intreb daca o mai iubeste. Raspunsul lui, nu a rezolvat cu nimic situatia. Am vrut sa-l sfatuiesc sa aplice metoda radicala, dar mai apoi m-am gandit ca poate e putin impulsiv acest sfat.
Asa ca adresez voua, poate ca prin cunostintele voaste v-ati lovit de cazuri similare. Credeti ca intre ei va mai putea continua relatia, sau mai bine ar fi ca W sa nu se mai intereseze de nimic si sa-l lase pe Caesar cu e a crezut ca i se cuvine???
Nu destul ca aveam eu propriile mele probleme, dar acum, cum sunt rodat, le mai am si pe cele ale prietenilor mei. :)) Vezi unde duce "egoismul"?
Astept raspunsurile voastre (pro si contra) ...
Mr. Dospi
Ei da... am ajuns la prima toamna a vietii mele, si nu e toamna ca in compunerile din clasele primare (unde vedeam intotdeauna frumosul) ci e o toamna ca in baladele lui Topirceanu, sau ca in versurile lui Bacovia.
Cred ca toata lumea (mai in varsta) a trecut prin acest anotimp, si sper ca toata lumea a reusit sa mai vada si primavara. Oricum, deocamdata pentru mine primavara nu e pregatita sa apara de curand.
Ma aflu intr-o mare dilema, si nu stiu exact cum sa actionez. Asa ca ma destainui voua, poate o sa reusesc sa aleg calea cea buna pentru a limita cat mai mult "pierderile colaterale". Am fost tratat (printre altele) de "egoist" si am ramas surprins! Traiesc cu mine de 34 de ani si in ultimii 27 nu-mi amintesc sa fi avut o asa trasatura de caracter. E adevar, tin la lucrurile "mele", dar daca e sa ajut pe cineva depun toate eforturile pentru a o face, fara a avea nevoie de ceva in schimb (multumirea de sine imi ajunge). O fi egoism? Poate.... niciodata nu am fost foarte bun in psihologie. Dar vreau sa mai fac inca un gest "egoist" asa, ca pentru sfarsit.
Am spus ca ma aflu intr-o dilema, si as vrea sa ajut dar nu stiu cum (un brainstorming e intotdeauna mai util decat introspectia si reflexia in solo).
Sa spunem ca un barbat a iubit intr-o zi o femeie. S-au casatorit si au trait fericiti cativa ani. Mai apoi relatia dintre ei a inceput sa "scartaie", culminand cu adulterul. Si in plus, mi s-a spus ca nu numai ca adulterul era consumat, dar ca doamna nici nu se mai ascundea.... crezand ca noul "ales" e de data aceasta cel bun (mi se pare sau am tratat deja un subiect pe tema caprovecinismului?).
Cu timpul insa, chiar daca sperantele sunt mari, deziluziile sunt pe masura. Asa ca acest prieten, sa-l numim W. este la un pas de divort, ceea ce nu l-ar deranja prea tare (oricum situatia in care se gaseste acum nu e de invidiat). Ceea ce il preocupa insa este faptul sa viitoarea lui "ex" (sa o numim D - Desdemona) se gaseste la randul ei intr-o mare dilema (sau cel putin asa crede el).
Cred ca ar fi bine sa scriu o piesa de teatru, cine stie, poate prietenul meu va juca propriul lui rol si va avea succes (cred ca va fi destul de convingator, in orice caz, pe mine m-a convins).
Deci, reluand firul povestii.... dilema lui D este ca stie cu siguranta ce are de pierdut (bun sau rau), dar are serioase dubii in ceea ce priveste viitorul. Si nu numai ca are serioase dubii, dar isi da seama, treptat-treptat ca se poate gasi intr-o situatie (din mai multe puncte de vedere) inferioara celei pe care o avea inainte.
W i-ar fi acceptat totul, cu conditia ca el sa nu afle, dar a aflat, si asta a complicat situatia lor.
Acum, (dupa cum crede W), D in sinea ei ar vrea ca totul sa poata fi sters, dar in acelasi timp mai are o lucire de speranta ca noua relatie sa poata functiona. Dar situatia o depaseste intr-atat incat incepe incet incet sa se inchida si sa sufere in tacere, ca si cum ar vrea sa-si pedepseasca soarta pe care si-a provocat-o. Mai ales ca vede suferinta pe care a creat-o lui W. Si se creeaza un cerc vicios. Nu stiu daca ati observat, ca in general cei care sufera de ceva sunt mai capriciosi si mai rautaciosi decat atunci cand erau in forma buna (sanatosi). Si cred ca acelasi lucru se intampla cu ei (sau mai bine zis cu ea). Fiind dezamagita si suferind pentru situatia creeata, nu mai reuseste sa se controleze si inrautateste si mai mult situatia.
W. ar putea sa puna punct rapid situatiei prin divort, dar se gandeste totusi la D., la ce va fi "dupa", stiind ca daca va face acest pas, pentru el nu va mai exista o cale de intoarcere (nici macar copiii nu mai sunt o bariera). Asa ca si el la randul lui, asteapta ca D sa actioneze, sa ia o decizie sau macar sa puna mana pe burete si sa se apropie de tabla. Ca apoi, el ii va ghida mana.
M-a intrebat si el pe mine cum sa actioneze. Primul meu instinct a fost sa-l intreb daca o mai iubeste. Raspunsul lui, nu a rezolvat cu nimic situatia. Am vrut sa-l sfatuiesc sa aplice metoda radicala, dar mai apoi m-am gandit ca poate e putin impulsiv acest sfat.
Asa ca adresez voua, poate ca prin cunostintele voaste v-ati lovit de cazuri similare. Credeti ca intre ei va mai putea continua relatia, sau mai bine ar fi ca W sa nu se mai intereseze de nimic si sa-l lase pe Caesar cu e a crezut ca i se cuvine???
Nu destul ca aveam eu propriile mele probleme, dar acum, cum sunt rodat, le mai am si pe cele ale prietenilor mei. :)) Vezi unde duce "egoismul"?
Astept raspunsurile voastre (pro si contra) ...
Mr. Dospi
vendredi 4 septembre 2009
Amintiri din copilărie
"Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc [...]"...
Ei da, nu numai Creanga isi amintea cu placere despre copilaria petrecuta in satucul lui. Si eu, si sper ca nu sunt singurul, imi aduc aminte cu placere despre anii copilariei si adolescentei mele.
Deschid acest subiect, ca o prelungure a micii discutii avute cu prietena mea new-york-eza :) pe blogul ei, si anume despre perioada in care ne-am nascut.
Cati dintre voi sunt multumiti de perioada in care s-au nascut? Si cati dintre voi ati fi vrut sa va nasteti in alta epoca, si daca e cazul, in care?
Ei bine, eu sunt multumit de perioada in care m-am nascut! Si o sustin sus si tare! Deja ca am avut o copilarie fericita (in ciuda dificultatilor epocii in care traiam), o copilarie in care socialul era primordial. In ciuda faptului ca nu aveam multe lucruri (ca acum, calculatoare, console video, telefoane mobile inca de la 5 ani, jucarii nu mai spun), stiam sa ne jucam si apreciam cu mult mai mult o jucarie primita de la Mos Craciun (autnci cand eram cuminti).
In ziua de azi, consider ca acesti copii nu se mai bucura la fel atunci cand primesc un cadou, cadou pe care, dupa o zi de joaca il arunca intr-un panier unde va zace pana la prima brocanta... Pai eu imi aduc aminte, cand ne jucam cu tevile de pvc si cu cornetele de hartie cu saptamanile, cand jucam cartonase pe strada cu prietenii (cu care ne mai si certam pe aceasta tema)... cand ne jucam cu MINGEA!!! (ei da, exista FOARTE multe posibilitati de a o utiliza, nu numai la fotbal), cand ne jucam cu vecinii de-a v-ati ascunselea... mai ales pe inserate, cand iarna ne faceam cazemate din zapada si incepeam o lupta de triburi pe viata si pe moarte... si tin sa precizez ca fetele participau activ (ceea ce facea sa creasca miza :) )...
Cine isi mai aduce aminte de jucariile care se gaseau in librarii? Pistoalele cu capse pe care le gaseam la mare sau la sarbatorile de 23 august... si cu care ne jucam pana plezneau.... cine din generatia mea nu s-a plimbat vreodata cu precursorul bolizilor de formula 1 - carutul cu rulmenti?
Cine (dintre baieti) nu si-a facut o prastie din sarma, sau din lemn... sau cine pe timpul saptamanilor de practica la cules de macese nu a sculptat (macar o data) un fluier intr-o bucata de lemn de rachita pentru a impresiona fetele?
Ei da... pe atunci, la scoala generala inca ne mai tineam de mana cu fetele, si daca reuseam sa le facem sa ne sarute (fie si macar pe obraz) eram in al noualea cer... asa ca in fiecare zi care trecea, disputa pentru a a trage atentia fetelor asupra sa era acerba!!!
Si Sarbatorile de Iarna erau sarbatori.... imi aduc aminte pregatirile parintilor si bunicilor cu cozonaci la cuptor si prajituri "de casa", si fructele pe care le primeam in pachetul de Craciun (portocale si banane vedeam numai la Craciun)!!!
Eu spun ca le apreciam mai bine decat acum, cand avem de toate si ni se pare atat de normal, incat nimic nu mai este iesit din comun!!!
Cine-si mai aduce aminte ce se intampla inainte de Pasti? Toata lumea isi cumpara trening si adidasi noi! Si apoi ieseam pe strada sa ciocnim oua cu vecinii...
Copiii din ziua de azi primesc cadouri tot timpul, asa ca aniversarile, in afara faptului ca e mai mult lume prezenta, sunt ca o zi banala din an!!!
Eu mai uit la finutul meu, are jucarii de nu mai are pe unde sa le puna.... o treime stau pe casa scarilor la bloc, iar haine .... nu mai spun (si are numai cativa anisori). Eu cand primeam o jucarie in afara aniversarilor era ceva deosebit!!! Imi aduc si acum aminte cand am primit prima bicicleta (bineinteles, Pegas) cu ocazia faptului ca am devenit pionier (asta era un motiv scornit pe moment). Am fost fericit la culme.... numai eu stiu cu ce nu am lustruit-o in perioada care a urmat. In fiecare saptamana ii lustruiam spitele cu sunca :)) si ii ungeam "automatul" cu vaselina... Acum,... nu mai merge ceva la bicicleta? Cumparam alta...
Si apoi, eu am crescut la casa, asa ca ii invidiam pe cei de la bloc, ca nu prea aveau ce face ca treaba.... dar acum imi dau seama si ma bucur de sansa pe care am avut-o. Cand mergeam cu bunicii mei la "fân" si mancam pe dealuri.... si ne intorceam seara in caruta plina de fan.....
Uneori, ca si Proust, cand mananc ceva imi aduc aminte cu placere de anii copilariei. Ciresele negre, fragii si alunele imi aduc aminte de zilele cand mergeam la fan, portocalele si bananele de Sarbatorile de iarna, etc....
Ce senzatie placuta ai atunci cand savurezi cu toata fiinta ta un lucru.... e genial!
Ca sa nu mai vorbesc de televizor. Cand asteptam cu sufletul la gura sambata teleenciclopedia sau gala desenului animat.... iar seara desenele animate cu Mihaela...
Dar generatiilor care se ridica acum (neputand sa faca o comparatie cu ceva ce nu au trait) li se pare la randul lor ca au o copilarie fericita.... si sper ca asa sa fie, cu toate ca am cateva indoieli.
Asa ca ma opresc aici saltul meu in timp si astept reactiile voastre sau chiar amintirile voastre despre copilaria traita.
Va pup pe toti, M.D.
Ei da, nu numai Creanga isi amintea cu placere despre copilaria petrecuta in satucul lui. Si eu, si sper ca nu sunt singurul, imi aduc aminte cu placere despre anii copilariei si adolescentei mele.
Deschid acest subiect, ca o prelungure a micii discutii avute cu prietena mea new-york-eza :) pe blogul ei, si anume despre perioada in care ne-am nascut.
Cati dintre voi sunt multumiti de perioada in care s-au nascut? Si cati dintre voi ati fi vrut sa va nasteti in alta epoca, si daca e cazul, in care?
Ei bine, eu sunt multumit de perioada in care m-am nascut! Si o sustin sus si tare! Deja ca am avut o copilarie fericita (in ciuda dificultatilor epocii in care traiam), o copilarie in care socialul era primordial. In ciuda faptului ca nu aveam multe lucruri (ca acum, calculatoare, console video, telefoane mobile inca de la 5 ani, jucarii nu mai spun), stiam sa ne jucam si apreciam cu mult mai mult o jucarie primita de la Mos Craciun (autnci cand eram cuminti).
In ziua de azi, consider ca acesti copii nu se mai bucura la fel atunci cand primesc un cadou, cadou pe care, dupa o zi de joaca il arunca intr-un panier unde va zace pana la prima brocanta... Pai eu imi aduc aminte, cand ne jucam cu tevile de pvc si cu cornetele de hartie cu saptamanile, cand jucam cartonase pe strada cu prietenii (cu care ne mai si certam pe aceasta tema)... cand ne jucam cu MINGEA!!! (ei da, exista FOARTE multe posibilitati de a o utiliza, nu numai la fotbal), cand ne jucam cu vecinii de-a v-ati ascunselea... mai ales pe inserate, cand iarna ne faceam cazemate din zapada si incepeam o lupta de triburi pe viata si pe moarte... si tin sa precizez ca fetele participau activ (ceea ce facea sa creasca miza :) )...
Cine isi mai aduce aminte de jucariile care se gaseau in librarii? Pistoalele cu capse pe care le gaseam la mare sau la sarbatorile de 23 august... si cu care ne jucam pana plezneau.... cine din generatia mea nu s-a plimbat vreodata cu precursorul bolizilor de formula 1 - carutul cu rulmenti?
Cine (dintre baieti) nu si-a facut o prastie din sarma, sau din lemn... sau cine pe timpul saptamanilor de practica la cules de macese nu a sculptat (macar o data) un fluier intr-o bucata de lemn de rachita pentru a impresiona fetele?
Ei da... pe atunci, la scoala generala inca ne mai tineam de mana cu fetele, si daca reuseam sa le facem sa ne sarute (fie si macar pe obraz) eram in al noualea cer... asa ca in fiecare zi care trecea, disputa pentru a a trage atentia fetelor asupra sa era acerba!!!
Si Sarbatorile de Iarna erau sarbatori.... imi aduc aminte pregatirile parintilor si bunicilor cu cozonaci la cuptor si prajituri "de casa", si fructele pe care le primeam in pachetul de Craciun (portocale si banane vedeam numai la Craciun)!!!
Eu spun ca le apreciam mai bine decat acum, cand avem de toate si ni se pare atat de normal, incat nimic nu mai este iesit din comun!!!
Cine-si mai aduce aminte ce se intampla inainte de Pasti? Toata lumea isi cumpara trening si adidasi noi! Si apoi ieseam pe strada sa ciocnim oua cu vecinii...
Copiii din ziua de azi primesc cadouri tot timpul, asa ca aniversarile, in afara faptului ca e mai mult lume prezenta, sunt ca o zi banala din an!!!
Eu mai uit la finutul meu, are jucarii de nu mai are pe unde sa le puna.... o treime stau pe casa scarilor la bloc, iar haine .... nu mai spun (si are numai cativa anisori). Eu cand primeam o jucarie in afara aniversarilor era ceva deosebit!!! Imi aduc si acum aminte cand am primit prima bicicleta (bineinteles, Pegas) cu ocazia faptului ca am devenit pionier (asta era un motiv scornit pe moment). Am fost fericit la culme.... numai eu stiu cu ce nu am lustruit-o in perioada care a urmat. In fiecare saptamana ii lustruiam spitele cu sunca :)) si ii ungeam "automatul" cu vaselina... Acum,... nu mai merge ceva la bicicleta? Cumparam alta...
Si apoi, eu am crescut la casa, asa ca ii invidiam pe cei de la bloc, ca nu prea aveau ce face ca treaba.... dar acum imi dau seama si ma bucur de sansa pe care am avut-o. Cand mergeam cu bunicii mei la "fân" si mancam pe dealuri.... si ne intorceam seara in caruta plina de fan.....
Uneori, ca si Proust, cand mananc ceva imi aduc aminte cu placere de anii copilariei. Ciresele negre, fragii si alunele imi aduc aminte de zilele cand mergeam la fan, portocalele si bananele de Sarbatorile de iarna, etc....
Ce senzatie placuta ai atunci cand savurezi cu toata fiinta ta un lucru.... e genial!
Ca sa nu mai vorbesc de televizor. Cand asteptam cu sufletul la gura sambata teleenciclopedia sau gala desenului animat.... iar seara desenele animate cu Mihaela...
Asa ca ma opresc aici saltul meu in timp si astept reactiile voastre sau chiar amintirile voastre despre copilaria traita.
Va pup pe toti, M.D.
lundi 31 août 2009
Românii şi limba română
Iata unul din subiectele la care tin foarte mult. Asa cum va spuneam in mesajul de inceput, imi cer scuze daca uneori devin prea caustic si lezez pe cineva, dar mi se intampla sa nu ma pot abtine (mai ales pe un site internet unde discut doar cu mine insumi, si apoi las pe totata lumea sa ma judece).
Dar... cine nu a pacatuit niciodata sa ridice prima piatra!!! Cum... nu mai sunt pietre?!?!?
Va veti intreba de ce am ales acest subiect pentru un prim post pe blog. Din mai multe motive. Principalul, insa, este ca citind diverse alte bloguri, mi-am dat seama ca sunt mult persoane care fac greseli de ortografie (si nu greseli de tastatura... am ajuns la un nivel la care pot sa fac diferenta).
E adevarat, nu toata lumea a facut lb.romana cu Dl Chelaru Mihail, dar nu cred ca era singurul profesor capabil din tarisoara noastra.
Oricum, mi se pare extrem de rusinos, si asta o spun pentru orice cetatean al planetei, sa nu stii sa-ti vorbesti / scrii corect limba materna.
Si mai ales noi, romanii, carora de mici ni s-a insuflat aceasta mandrie patriotica (uneori dusa la exacerbare) si dragoste de limba. "Dulcea limba romaneasca", toate poeziile pe care a trebuit sa le invatam (pe aceeasi tema), inca de mici.... si ajunsi la varsta maturitatii sa ne dam seama ca tot nu stim sa scriem corect.
Cand e vorba despre nationalism, vedem multe persoane cu pieptul rosu ca gibonii, de cat si l-au batut cu pumnii, dar cand e vorba sa scrie ceva, iti dai seama ca ortografia e o alta poveste. Si ce e mai dureros e ce nici nu-si dau seama!!!
E adevarat, ni s-a spus ca limba romana e o limba melodioasa, dar mai sunt si alte limbi la fel de melodioase (si poate chiar mai...) si aici ma gandesc la franceza, dat fiind faptul ca traiesc in Franta. Si nu va impacientati, nu suntem singurii care nu stim sa ne vorbim corect limba, multi francezi sunt incapabili sa nu faca o greseala la fiecare 10 cuvinte. Dar macar ei au o mica scuza: ortografia difera de pronuntie. Dar la noi??? "Fii breaz" scriem, "fii breaz" citim (si nu "fi breaz").
Nu vreau sa intru intr-o polemica gen Pruteanu, cu subtilitati de limba si corectitudine, ci numai o ortografie corecta. Caci uneori mi se sterpezesc ochii cand citesc raspunsurile unora pe bloguri sau forumuri. Intre faptul ca nu stiu unde sa puna cratima (e drept, cea mai frecventa greseala), si cand se pierd printre ii (a nu confunda cu portul national.... stiu, cand traiesti in Franta incepi, cu ezitare si fara prea mult succes, sa faci jocuri de cuvinte). Si aici Ina stii la cine ma refer (m-a exasperat faptul ca si dupa ce am tras semnale de alarma, nimic nu s-a intamplat)!
Si ce vreau sa subliniez e ca, asa cum stim, internetul a devenit impersonal. Cand citim un articol, sau un raspuns, nu cunoastem persoana care se ascunde in spatele randurilor. Persoana care poate fi o bomboana de om. Dar in momentul cand citesc o fraza de 10 cuvinte in care gasesc 4 greseli de ortografie, pentru mine persoana respectiva e un analfabet si din start nu mai are nici o valoare. O fi ea top model sau super campion la sport, nu am de unde sa stiu. Pentru mine nu ramane decat un roman ignorant, un roman care NU STIE sa scrie corect propria limba!!! E jenant!
As vrea sa mi tergiversez asupra subiectului, dar din nefericire trebuie sa plec la munca (nici nu am vazut cum a trecut timpul). Asa ca va las, si astept comentariile voastre.
Un singur aspect as vrea sa adaug. Pentru toti cei care sunt plecati din tara, si care sunt tratati de "smecheri" penru faptul ca scapa din gura cuvinte in limba straina practicata, va rog s ane scuzati. Nu o facem expres! Datorita faptului ca traim intr-o tara straina, limbajul uzual primeaza limbajului matern asa ca uneori cuvantul cel mai des folosit iese mai repede decat celalalt!!! Si uneori sunt chiar persoane (cum e cazul meu) care acasa vorbesc un amestec din cele doua limbi: un cuvant in romana, 3 in franceza, asa ca devine un obicei - recunosc nu prea laudabil cand vorbesti cu o persoana care nu cunoaste limbi straine sa te inteleaga.
Va salut pe toti,
Mr. Dospi
Dar... cine nu a pacatuit niciodata sa ridice prima piatra!!! Cum... nu mai sunt pietre?!?!?
Va veti intreba de ce am ales acest subiect pentru un prim post pe blog. Din mai multe motive. Principalul, insa, este ca citind diverse alte bloguri, mi-am dat seama ca sunt mult persoane care fac greseli de ortografie (si nu greseli de tastatura... am ajuns la un nivel la care pot sa fac diferenta).
E adevarat, nu toata lumea a facut lb.romana cu Dl Chelaru Mihail, dar nu cred ca era singurul profesor capabil din tarisoara noastra.
Oricum, mi se pare extrem de rusinos, si asta o spun pentru orice cetatean al planetei, sa nu stii sa-ti vorbesti / scrii corect limba materna.
Si mai ales noi, romanii, carora de mici ni s-a insuflat aceasta mandrie patriotica (uneori dusa la exacerbare) si dragoste de limba. "Dulcea limba romaneasca", toate poeziile pe care a trebuit sa le invatam (pe aceeasi tema), inca de mici.... si ajunsi la varsta maturitatii sa ne dam seama ca tot nu stim sa scriem corect.
Cand e vorba despre nationalism, vedem multe persoane cu pieptul rosu ca gibonii, de cat si l-au batut cu pumnii, dar cand e vorba sa scrie ceva, iti dai seama ca ortografia e o alta poveste. Si ce e mai dureros e ce nici nu-si dau seama!!!
E adevarat, ni s-a spus ca limba romana e o limba melodioasa, dar mai sunt si alte limbi la fel de melodioase (si poate chiar mai...) si aici ma gandesc la franceza, dat fiind faptul ca traiesc in Franta. Si nu va impacientati, nu suntem singurii care nu stim sa ne vorbim corect limba, multi francezi sunt incapabili sa nu faca o greseala la fiecare 10 cuvinte. Dar macar ei au o mica scuza: ortografia difera de pronuntie. Dar la noi??? "Fii breaz" scriem, "fii breaz" citim (si nu "fi breaz").
Nu vreau sa intru intr-o polemica gen Pruteanu, cu subtilitati de limba si corectitudine, ci numai o ortografie corecta. Caci uneori mi se sterpezesc ochii cand citesc raspunsurile unora pe bloguri sau forumuri. Intre faptul ca nu stiu unde sa puna cratima (e drept, cea mai frecventa greseala), si cand se pierd printre ii (a nu confunda cu portul national.... stiu, cand traiesti in Franta incepi, cu ezitare si fara prea mult succes, sa faci jocuri de cuvinte). Si aici Ina stii la cine ma refer (m-a exasperat faptul ca si dupa ce am tras semnale de alarma, nimic nu s-a intamplat)!
Si ce vreau sa subliniez e ca, asa cum stim, internetul a devenit impersonal. Cand citim un articol, sau un raspuns, nu cunoastem persoana care se ascunde in spatele randurilor. Persoana care poate fi o bomboana de om. Dar in momentul cand citesc o fraza de 10 cuvinte in care gasesc 4 greseli de ortografie, pentru mine persoana respectiva e un analfabet si din start nu mai are nici o valoare. O fi ea top model sau super campion la sport, nu am de unde sa stiu. Pentru mine nu ramane decat un roman ignorant, un roman care NU STIE sa scrie corect propria limba!!! E jenant!
As vrea sa mi tergiversez asupra subiectului, dar din nefericire trebuie sa plec la munca (nici nu am vazut cum a trecut timpul). Asa ca va las, si astept comentariile voastre.
Un singur aspect as vrea sa adaug. Pentru toti cei care sunt plecati din tara, si care sunt tratati de "smecheri" penru faptul ca scapa din gura cuvinte in limba straina practicata, va rog s ane scuzati. Nu o facem expres! Datorita faptului ca traim intr-o tara straina, limbajul uzual primeaza limbajului matern asa ca uneori cuvantul cel mai des folosit iese mai repede decat celalalt!!! Si uneori sunt chiar persoane (cum e cazul meu) care acasa vorbesc un amestec din cele doua limbi: un cuvant in romana, 3 in franceza, asa ca devine un obicei - recunosc nu prea laudabil cand vorbesti cu o persoana care nu cunoaste limbi straine sa te inteleaga.
Va salut pe toti,
Mr. Dospi
Mesaj de inceput
La indemnurile unei vechi cunostinte si prietene, mi-am deschis si un blog in limba romana.
Asa ca tuturor celor care cititi aceste randuri va multumesc pentru prezenta voastra si va rog sa-mi iertati aciditatea frazelor (deseori ma las dus de val) si daca cineva se simte lezat, imi cer scuze inca de pe acum.
Si daca tot veni vorba de limba romana, voi dedica acest subiect primului meu post.
Asa ca... let the show begin!!!
Al dumneavoastra,
Mr Dospi
Asa ca tuturor celor care cititi aceste randuri va multumesc pentru prezenta voastra si va rog sa-mi iertati aciditatea frazelor (deseori ma las dus de val) si daca cineva se simte lezat, imi cer scuze inca de pe acum.
Si daca tot veni vorba de limba romana, voi dedica acest subiect primului meu post.
Asa ca... let the show begin!!!
Al dumneavoastra,
Mr Dospi
Inscription à :
Articles (Atom)
